Gand frumos

Am avut deseori dorinta sa am certitudinea(macar partiala) ca voi realiza ceva maret la maturitate, ca nu voi ramane neobservata si cred ca multi dintre voi ati simtit macar o data asta. Poate ca un film pe care l-am vazut de curand a retrezit in mine aceasta ambitie(unii ar spune vanitate) dar a si inabusit-o in acelasi timp. Sa va explic...lupti o viata intreaga ca sa te faci remarcat, in cele din urma ti se recunosc meritele, dar nu esti pe deplin implinit(ce-ar putea fi? boala, deceptii...) pentru ca iti dai seama ca mintea ti-ai antrenat-o si ti-ai obosit-o pana la epuizare cu scopul admiratiei generale, iar sufletul ti l-ai neglijat. Si de fapt, nu castigi intelepciune asa cum ai crede fiindca ea vine nu doar din ratiune ci si din inima; iti cizelezi inteligenta si parca voit iti impui sa te dispensezi de slabiciunile sentimentale si chiar sa eviti contactul cu oamenii de teama ca toate astea sa nu-ti dea peste cap ce te-ai trudit sa construiesti prin munca. Gresesti. La un moment dat ai sa fii prins in propria capcana. Ca sa fii Om e nevoie mai mult de un beautiful soul decat de-un beautiful mind(si cred ca v-ati prins despre ce film e vorba). Oricat de neverosimil ar parea si in ciuda conceptiilor ca iubirea umbreste ratiunea si ca cea din urma nu poate fi hranita decat in singuratate, un suflet pe care-l ai aproape si-l iubesti te poate intari si motiva sa nu disperi in fata vicisitudinilor si sa-ti duci la bun sfarsit activitatea. Influenta celui drag e incomparabil de importanta, asa incat desi stiu ca tot ce e sigur e ca nimic nu e sigur(alta replica faina din film) am increderea ca in doi se pot realiza multe lucruri Radem, plangem, ne sustinem reciproc...invingem. Ma duc sa mai meditez pe marginea cazii...