"Mi-e dor si doare"

M-a apucat un dor nebun si necontrolat de oamenii straini( nu cu sensul de necunoscuti, ci de pe alte meleaguri) pe care i-am cunoscut( primul profesor american si englezoaicele din tabara de engleza de asta-vara) si cu toate ca imi iubesc tara( nu si specimenele care o conduc, nu si eminciuna, hotia, spaga, coruptia, neglijenta ca sa nu zic prostia), chiar si oraselul pe care nu de putine ori il critic pentru posibilitatile limitate, imi vine asa, fara explicatie, sa evadez o perioada pe-un pamant strain. Poate afisul din fata liceului cu tabara de englezoi, poate recenta escapada cu ei pe litoral a unei colege care ca si mine a fost translator, poate emailul luuuung trimis celor cu care am vrut sa pastrez legatura...sa-mi fi generat dorul asta enervant. Nu ca asa avea destule pe cap ca sa ma mai tortureze si-un DOR...ar fi interesant de studiat provenienta cuvantului sau ce deriva din el si cu riscul ca vorbesc aiurea am impresia ca exista o legatura si de forma si de sens cu verbul "a durea" pentru ca te doare cand ti-e dor. Of, dar uite ca nu-s originala: trupa Taxi a anticipat ideea mea intr-un refren mai vechi. Romanu', tot cu doru-n suflet...de-aia nici nu se traduce in alte limbi.

Copil major

Au trecut doua zile de cand sunt majora si inca nu realizez ca oficial m-am facut adult pentru ca infatisarea mea nu corespunde deloc frumoasei varste de 18 ani. Nu sunt singura persoana careia nu-i vine sa creada ca deja am crescut mai mult decat as arata, mai mult decat si-ar inchipui cineva doar privindu-ma....poate ascultandu-ma si-ar da seama ca sunt destul de "coapta". Oricum le-am promis a doua prietene ca n-o sa devin un adult preocupat numai de existenta lui cotidiana, care nu-si bate capul si n-ar timp de "copilareli". Si chiar mi-ar fi greu sa nu ma tin de cuvant fiindca nu pot sa fiu altfel decat un copil mai mare care nu a uitat sa se joace din cand in cand, sa rada, sa topaie, sa se maimutareasca si tot asa. Eh...cui nu-i place sa nu-si arate varsta? si ce frumos e cand nici nu te chinui sa pari mai mica...M-au inveselit cartile pe care le-am primit si m-au atins in mod placut exact acolo unde se nasc emotiile(unde?) pentru ca de fiecare data(si acum parca la o intensitate mai mare) nu ma pot sustrage atractiei fata de niste pagini legate, mai profunde si mai sincere decat fata de alte "atentii". Mi-am revigorat inocenta cu niste baloane de sapun, creioane colorate si plastilina...uite-asa imi modelez si-mi colorez eu zilele viitoare...Nu copilarie vs. maturitate, ci copilarie imbracata in maturitate. Mi-a iesit sculptura.

Un du-te-vino continuu

Cand ma gandesc ca in alte vacante ma plangeam ca n-am ce face, ca trec zilele pe langa mine si ma enervam ca nu-mi puteam ocupa cu timpul cu ceva util(exceptand cititul, evident), iar acum mi s-a implinit dorinta....incep sa cred ca aia era adevarata odihna, reincarcarea bateriilor de care aveam nevoie ca sa rezist stresului from school...mda, s-au cam dus timpurile alea. Dar cum sunt un om sucit pun pariu ca daca intr-adevar iar n-as avea ce face m-as irita mai rau. Se pare ca-mi place sa fiu ocupata, dar in limite rezonabile, ceea ce la mine aproape niciodata nu e posibil(ori nu fac nimic, ori ma angajez in niste activitati din care supravietuiesc cu niste cercuri imense in juru ochilor s.a.m.d....eh, exagerez). Vacanta asta am avut bucatele de timp liber, preocuparea mea majora fiind "the big driving test" care vine in august...ma intreaba lumea ce-am mai citit si eu raspund cu juma' de gura:" Aaaa...codu rutier". Si nici pe ala in intregime. Oricum in ultima vreme m-am lasat luata de val, ghidata de circumstante si, totusi, parca m-am simtit energizata cand de-abia mai aveam timp pentru mine. Poate e si plinatatea aia sufleteasca pe care-o ai cand e o fluenta frumoasa in programul tau incarcat. Mai ales ca vine acusi my own of-age party si mi-am descoperit placerea de a-mi baga nasul in toate detaliile organizarii, aranjamente..bla,bla....lucruri banale, dar care-ti dau o oarecare satisfactie. Ma pierd printre pagini de chestionare (imi vine sa ma incapatanez sa fac pe dos cand parintii imi impun sa invat, dar nu pot...ma mustra constiinta), mi-e dor de-un condus prin oras(poligonu' l-am dovedit), vreau sa fiu atenta la testu de maine, mi-e dor de prieteni, colegi(desi stiu c-o sa-i revad curind)...numai de scoala nu mi-e dor, clar.

Gand frumos

Am avut deseori dorinta sa am certitudinea(macar partiala) ca voi realiza ceva maret la maturitate, ca nu voi ramane neobservata si cred ca multi dintre voi ati simtit macar o data asta. Poate ca un film pe care l-am vazut de curand a retrezit in mine aceasta ambitie(unii ar spune vanitate) dar a si inabusit-o in acelasi timp. Sa va explic...lupti o viata intreaga ca sa te faci remarcat, in cele din urma ti se recunosc meritele, dar nu esti pe deplin implinit(ce-ar putea fi? boala, deceptii...) pentru ca iti dai seama ca mintea ti-ai antrenat-o si ti-ai obosit-o pana la epuizare cu scopul admiratiei generale, iar sufletul ti l-ai neglijat. Si de fapt, nu castigi intelepciune asa cum ai crede fiindca ea vine nu doar din ratiune ci si din inima; iti cizelezi inteligenta si parca voit iti impui sa te dispensezi de slabiciunile sentimentale si chiar sa eviti contactul cu oamenii de teama ca toate astea sa nu-ti dea peste cap ce te-ai trudit sa construiesti prin munca. Gresesti. La un moment dat ai sa fii prins in propria capcana. Ca sa fii Om e nevoie mai mult de un beautiful soul decat de-un beautiful mind(si cred ca v-ati prins despre ce film e vorba). Oricat de neverosimil ar parea si in ciuda conceptiilor ca iubirea umbreste ratiunea si ca cea din urma nu poate fi hranita decat in singuratate, un suflet pe care-l ai aproape si-l iubesti te poate intari si motiva sa nu disperi in fata vicisitudinilor si sa-ti duci la bun sfarsit activitatea. Influenta celui drag e incomparabil de importanta, asa incat desi stiu ca tot ce e sigur e ca nimic nu e sigur(alta replica faina din film) am increderea ca in doi se pot realiza multe lucruri Radem, plangem, ne sustinem reciproc...invingem. Ma duc sa mai meditez pe marginea cazii...

Jazz la mama lui

Bineinteles ca nu m-am putut abtine, si asa cum v-am si pregatit ca sa v-asteptati am sa mai scriu ceva despre un concert de jazz gazduit de teatrul din oras la care au venit sa evolueze pe scena trei trupe...mai degraba cunoscute in cluburile din Bucuresti sau Timisoara, decat de marele public. Ca de-obicei am nimerit la balcon unde vizibilitatea spectacolului e redusa (deja mi-am insusit limbajul de soferita), dar de ce atata tam-tam, cand oricum trupele meritau auzite,nu vazute. Desi primul band mi-a gadilat urechile mai putin fiindca toate piesele se cam sfarseau la fel(sau poate n-am eu pregatirea necesara ca sa apreciez adevaratul sound de jazz) mi-a placut pianistul care era intr-adevar virtuoz, nu neg, cu acele maini care se jucau neobosite pe clape cu o rapiditate incredibila. Dupa ce am ascultat trilurile ascutite ale unui solist grizonat care a avut succes mai ales la femei(piesele erau faine, recunosc) vine si summum-ul serii de jazz intruchipat de o trupa din Bucuresti, cred(nu prea am fost atenta la bodoganeala prezentatorului care nu se mai termina) care a cantat niste blues-uri de Ray Charles, un original "Hei, tramvai" si "Hit the road, Jack"(imi pare rau ca nu le-am retinut numele). M-am trezit involuntar batand din palme si unduindu-ma pe ritm, si chiar am simtit ca ma relaxez, ma eliberez de toate energia negativa. Mai vrem, domne, spectacole de-astea in oraselu' nostru... Noroc de festivale gen "Vacante muzicale"...good job.

Ma fac soferita

Ieri a fost prima mea zi de sala la scoala de soferi din orasul zumzaitor, trezit la viata de caldura nefireasca daca ne gandim la frigul pe care localnicii il indura 9 luni pe an, poate chiar mai mult. Intru in sala, putin intimidata de vocea stridenta si categorica a profesorului, si inrosindu-ma pentru ca intarziasem cu vreo doua minute. Ma asez in prima banca fara sa mai caut vreo alta libera ca sa nu deranjez speech-ul captivant de introducere al batrinelului din fata invataceilor intr-ale sofatului. Observ cu surprindere prezenta a doua colege in aceeasi sala de clasa si parca treptat emotia pentru acea activitate noua pe care avea s-o incep se diminueaza. Acel mosulica(simpatic, desi prima impresie a fost ca va fi foarte sever cu noi....dar cum aparentele insala...), inarmat sa ne puna pe invatat ("Eu va iubesc pe toti, da' va sar capacele daca nu invatati") dar sa ne si distreze (adica sa imbinam utilul cu placutul ca orele de curs sa nu ne plictiseasca si sa putem invata mai usor...ii spune unuia: "Daca nu razi te bat!") a reusit pe parcursul a doua ore cu pauza de 10 minute sa mai strecoare si glumele din programul propriu si personal, mai originale decat ale altora, printre explicatiile si desenele mari de la tabla pe care le pretindea la fel de mari pe caietele noastre. Oarecum comic era faptul ca trebuia sa repetam de mai multe ori o idee ca sa o retinem, dar imi dau seama ca strategia functioneaza pentru memorarea mai rapida. Pe scurt...pot spune ca dezinvoltura si energia de care da dovada incercand sa faca atatia vlajgani atenti il fac placut in ochii elevilor(sa nu credeti ca laudele mele ar avea legatura cu vreo admiratie mai speciala fata de bunicuti...asa cum are monicuta gabor :D). Ei, m-am luat cu povestitu' si uite cat am scris, dar de ce sa ma sgarcesc cand va anunt ca voi face probabil o pauza de bloggareala daca ma apuc serios de invatat?Totusi nu cred ca ma voi putea sustrage "drogului". Ah...ce v-as mai spune de superba seara de jazz de aseara, da' nu mi-ar mai ajunge randurile...To be continued...in episodul urmator.

Clipa-un bob de nisip

Timpul...cand vrei sa treaca repede se tacaneste ceasul si cu incapatanare prelungeste momentele pe care tu vrei sa le tai din radacina; cand vrei sa tina cat mai mult atunci anul devine luna, luna devine saptamana, saptamana- zi, ziua-ora, ora-minut si minutul-clipa...Da, o sa ma intrebati "si ce-i cu asta? Nimic nou sub soare...Toata lumea stie ca ideea de mai sus e demonstrata psihologic si, evident, subiectiva". Well, foarte adevarat ca fiecare vedem ca momentele cele mai frumoase pe care le traim ni se scurg printre degete si ne raman imortalizate doar ca clipe, dar ce te faci cand desi stii ca nu mai poti da timpul inapoi cu greu te poti gandi la altceva?. De ce am eu de gand sa va bat la cap cu asta? Pentru ca ,oameni buni, chiar in clipa asta trec printr-o nostalgie bitter-sweet a marii pe care pur si simplu o idolatrizez (bitter- pt. ca dorul de Ea si, mai ales, sentimentul ca am reintalnit-o acum o saptamana si ca a fugit asa repede e la mine nevrotic, si sweet- pt. clipa=amintire de care va vorbeam si care nu poate fi decat asa si pt. ca singurul regret e acela ca de-abia la anul o sa mai fiu mangaiata de spuma valurilor). Stiu ca sunt un om care se refugiaza prea des in trecutul mai apropiat sau mai indepartat, dar nu asta o fi un mod de supravietuire in fata pragmatismului necrutator al lumii? Sau doar o placere personala...Nu refuz prezentul, il traiesc, dar mai bine stiu sa-l pastrez si sa-l transform in trecut, sa iau bob cu bob din "nisipul"(timp) de la mal, sa am curajul sa retraiesc clipa chiar si cu gandul... Nu ma feresc de libertatea de a trai frumos asa uneori, fara sa ma simt vulnerabila, neinteleasa...Moft sau nu, I'm still sea-addicted ;)

Dorinte

Stateam intr-o dupa-amiaza plictisita si neatrasa de fata noua a orasului(acum cu strazile asfaltate de te miri cum de-au fost in stare sa duca si ei ceva la bun sfarsit), cu nasul oarecum sprijinit de raftul bibliotecii. Nu voiam sa m-apuc de citit o carte noua (prea multora le-am promis c-o sa le citesc, prea putin timp, chiar si chef...ce mai, festina lente), dar privind colturile scorojite si adulmecand mirosul de hartie veche, mucegaita si ingalbenita, ca de scortisoara expirata( btw, e-un miros interesant) am inceput sa-mi imaginez ce e dincolo de acele pagini, ce poveste, ce eroi, ce epoci. Poate o sa vi se para ciudat de romantica perspectiva mea la vremurile pe care le traim( atata sper sa nu dau in directia siropoasa), dar parca as vrea pentru o zi macar sa ma desprind de telefonul mobil, televizor si alti "paraziti" tehnologici si sa folosesc instead scrisorele, sa ma-mbrac in rochiile acelea superbe cu crinolina, sa am budoarul meu, sa ma aplec la un balcon impanzit de flori salbatice, sa fiu curtata de un gentilom etc. Poate numai intr-un film as putea sa-mi indeplinesc acest mare/mic capriciu si pana atunci....lupta neica cu grijile marunte si viseaza...viseaza muuuult ca e gratis.